Termenul de „arabă” se poate referi atât la araba clasică, la araba literară modernă literară, cât și la numeroasele varietăți locale de arabă cunoscute în mod curent ca arabă colocvială (‘āmiyya sau dāriğa), ceea ce poate da naștere la confuzii.

 Araba clasică

Asemenea tuturor limbilor, araba continuă să evolueze și astfel putem distinge araba clasică (în special din perioada preislamică și până în epoca abbasidă, incluzând araba coranică), de araba modernă standard care este folosită în zilele noastre.
Araba clasică este considerata normativă, iar autorii moderni încearcă (și reușesc într-o oarecare măsură) să urmeze normele gramaticale ale căror baze au fost puse de către gramaticii clasici (cum ar fi Sibawayhi) și să folosească vocabularul cuprins în dicționarele clasice (ca de exemplu Lisān al-‘arab a lui Ibn Manzūr).

] Araba literară sau araba modernă standard

Araba literară (اللغة العربية الفصحى al-luġatu al-‘arabiyyatu al-fuSHā – „limba arabă cea mai elocventă [dintre limbi]”), se referă atât la limba literară standard folosită ca limbă oficială în statele arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, cât și la limba arabă clasică, limba marilor opere ale culturii arabe din secolele VII-XII. Limba literară standard, în forme ei simplificată, este folosită în mass media, în învățământ, în discursuri, în tot ceea ce se scrie: cărți, ziare, reviste, toată gama de documente, de înscrisuri). Araba literară este singura limbă oficială în toate statele arabe și singura formă de arabă predată în instituțiile de învățământ la orice nivel. Trebuie remarcat că araba literară și formele dialectale sunt cu greu reciproc inteligibile și de aceea sunt considerate de unii specialiști ca fiind limbi diferite. Limba arabă literară nu se folosește în comunicarea cotidiană. Asemenea tuturor limbilor, araba continuă să evolueze și astfel putem distinge araba clasică (în special din perioada preislamică și până în epoca abbasidă, incluzând araba coranică), de araba modernă standard care este folosită în zilele noastre.
Spre deosebire de araba clasică, araba modernă standard, trebuind să se supună exigențelor modernității a introdus noi termeni, de neînțeles pentru un autor clasic, atât împrumutați din alte limbi (سجارة sigāra „țigară”; بلون ::ballūn „balon”), cât și creați pe baza resurselor lexicale existente (ex: هاتف hātif „telefon” – etimologic: „cel care cheamă”; قطار qiTār „tren” – etimologic: „șir de cămile”, „caravană”).
De asemenea, araba modernă standard a fost influențată din punct de vedere structural de modelul limbilor străine sau al dialectelor colocviale: de exemplu, textele scrise în AMS folosesc uneori exprimarea „A, B, C și D” când este vorba de enumerări, pe când în araba clasică este de preferat „A și B și C și D”, iar propozițiile nominale sunt mai numeroase în AMS decât în araba clasică. Din aceste motive, AMS este tratată separat în sursele non-arabe.
Fenomenul de diglosie se traduce în planul concret prin căderea în desuetudine a arabei clasice în rândurile arabilor înșiși, fapt care amenință s-o transforme într-o limbă moartă, așa cum limba latină după ce a zămilslit prin bastardizare cu dialectele germanice și slave limbile neo-latine, a încetat să mai fie o limbă vie, de comunicare cotidiană. Din cercul restrâns și relativ ermetic al specialiștilor în lingvistică, recent, acest fapt a filtrat finalmente până în literatura pentru marele public, astfel încât, de ex., prestigiosul World Almanach, începând cu anul 2001, a retrogradat araba, scoțând-o practic din plutonul primelor 15 limbi cele mai vorbite pe Terra (până la această dată araba era clasată ca fiind a patra, după chineza mandarin, spaniolă și engleză). Acest lucru se explică prin faptul că araba clasică, în chiar cercurile profane, a încetat să mai fie privită ca o limba vie, de comunicație cotidiană, din lipsă cronică de vorbitori. Faptul incredibil că arabii înșiși au renunțat de prea mult timp, de secole, să mai vorbească limba arabă clasică, a sfârșit prin a se impune ca realitate în tările occidentale, ale căror statistici au început să categorisească araba clasică alături de latină si greaca veche ca limbă moartă. Fenomenul acesta de deficiență majoră în stăpânirea propriei limbi de către arabi, își are cauze multiple. Una, deja menționată, este nivelul material si socio-economic scăzut, în genere, al acestei populații. El nu poate da însă socoteală singur de situația tragică ilustrată. Cum nici atributul de limbă afro-asiatică (limbi afro-asiatice = limbile semitice și hamitice), care afișează fenomenul de radicalizare (cuvinte formate și derivate pe baza unei rădăcini, care este, cel mai adesea, din 3 consoane, nu poate da socoteală de situația amintită. Nici sistemul de scriere, bazat pe un alfabet consonantic, nu explică totul în materie de deficit lingvistic. Explicația primară se află în altă parte, anume în morfologia extrem de complicată si vocabularul formidabil al acestei limbi: impedimentul major la învățarea limbii arabe clasice este produs de gonflarea lexicală artificială. Acest fenomen a apărut ca urmare a gustului puternic pentru expresia poetică a populației care a vorbit la origine această limbă. Istoricii ne spun că arabii epocii preislamice percepeau poezia ca având o forță de atracție aproape mistică, ea fiind considerată o virtute quasi-divină; poeții erau considerați la curtea diverselor mici regate arabe ca fiind oaspeți de seamă, și chiar unii dintre prinții arabi erau la rândul lor poeți, așa cum a fost cazul cu talentatul Imru' al-Qais. Funcția poeților în acele vremuri era și aceea de genealogi: într-o lume tribală, așa cum a fost și mai este înca lumea arabă, cunoașterea ascendenței era deosebit de importantă, iar poeților le revenea misiunea cunoașterii detaliate a liniei de strămoși a fiecărui arab mai important, și a fiecărui trib sau clan. In perioada preislamică, în fiecare an erau organizate în orașe precum Ocaz (aproape de Meca), cu ocazia târgurilor de mărfuri, concursuri de poezie ce erau adevarate "turniruri" ale expresiei orale. Poezioarele câștigătoare aveau onoarea să fie scrise cu litere aurii pe țesături negre, care erau apoi atârnate de Kaba, sanctuar și loc de pelerinaj atât în perioada preislamică cât și după impunerea islamului. Admirația aceasta fără limite pentru poezie a arabilor vremii, făcea ca poeții să fie considerați adesea ca fiind inspirati de duhuri. Și această aură explică cum pasiunea pentru poezie a facut din arabă o limbă cu un fond de cuvinte colosal: astfel, araba clasică "coranică" (numită așa pentru a o diferenția de varianta ei "ușurată", folosită în presă, școală și guvern, deși carcteristicile ei, profuziunea terminologică inclusiv, existau deja înainte de apariția islamului) este limba care deține recordul mondial în materie de fond lexical, având pe undeva în jurul a 2 milioane de cuvinte! Asta în condițiile în care o limbă modernă, a unei culturi importante la nivel global, precum engleza și franceza, de abia ating, dacă ating, 300 de mii de cuvinte. Inflația de sinonime se explică deci prin faptul că arabii au fost fascinați dintotdeauna de figurile de stil ale poeților lor, care au creat sinonime peste sinonime, atât pentru a răspunde nevoii de versificare cât și aceleia de originalitate stilistică, de unde polisemia cronică a limbi clasice, care așa cum am văzut mai sus, departe de a o ajuta să capete strălucire, a făcut-o de fapt să pice în desuetudine, din lipsa de vorbitori. Astfel, deși în lume sunt aprox. 320 de milioane de arabi, doar un pic peste 2 treimi dintre ei (adică aprox. 215 de milioane) știu să scrie/citească, iar aceștia din urmă uzează de forma simplificată, ușurată (cine poate cunoaște 2 milioane de cuvinte!??) a limbii clasice. Acesta a fost motivul pentru care limba cultă n-a reușit să depășească în rândul maselor, niciodată aproape (3), nivelul de "muzică pentru ureche". Astfel, în lumea arabă populația vorbește araba colocvială, iar elitele alfabetizate cunosc, mai mult sau mai puțin, pe lângă aceasta, și araba clasică (din nou trebuie subliniat că e vorba despre forma ei simplificată, chiar numită uneori "araba clasică din presă", în contrast cu cea amplă, care e numită adesea, deși inexact d.p.d.v. istoric, "coranică"), cât să asigure înțelegerea, fie ea și aproximativă și rudimentară, a prea-complexei arabe coranice; cât despre fondul creației literare, poetice clasice, ea ramâne practic inaccesibilă majorității ABSOLUTE a populației arabe, cifrele avansate relativ la cei care pot să-i pătrundă subtilitățile fiind de circa 1 sau 2 procente din totalul arabilor. (4) Oricât de surprinzătoare poate fi această situație, ea nu se datorează unei inabilități a arabilor de a-și învăța propria limbă, ci dificultății obiective a oricărui individ de a memora un fond de cuvinte atât de impunător și a stăpâni regulile complicate care guvernează sintaxa și morfologia. De ex., pentru o aceeasi noțiune există zeci și chiar sute de sinonime! (5) Se poate concluziona deci că dragostea de elocvență nu este întotdeauna benefică, iar apetitul nemăsurat pentru retorică, limbuție și emfază, realmente omoară până la urmă o limbă. Și revenind la observația de plecare, astfel se explică că statistici serioase, așa cum sunt cele ale W.A.B.F. (World Almanach and Book of Facts), nu mai consideră azi araba clasică ca fiind o limbă vie, adică un vehicul de comunicare cotidiană între indivizi, trimițând-o alături de siriacă, latină și greaca veche, în bibliotecile lingviștilor și istoricilor literaturii. Aceste virtuți devenite defecte, nu sunt, așa cum s-a mai spus anterior, singurele responsabile de perpetuarea diglosiei și nivelului ridicat de analfabetism funcțional: polisemiei i se adaugă o altă specificitate arabă, de data asta general-semită, anume "derivația radicală", adică obținerea unei familii de noțiuni înrudite dintr-o rădăcină de 3 litere, ca și în alte câteva limbi afro-asiatice, printre care și ebraica. Importanța acestui principiu este atât de mare, încât dicționarele sunt ordonate în funcție de rădăcini ("radicali"), nu alfabetic așa cum suntem obișnuiți, de unde imensul handicap de a trebui să cunoști rădăcinile și semnificațiile lor generale, pentru a putea să afli, căutând în dicționar, sensul exact al unui termen, adică semnificația precisă a unuia sau altuia dintre membrii familiei generate de rădăcină. Acestui fenomen i se mai adaugă și faptul că sintaxa depinde mai mult de vocalizarea unei rădăcini decât de poziția acesteia în propoziție. Astfel, o aceeași înșiruire de litere și cuvinte, funcție de vocalizare (care este opțională, să nu uităm!), poate avea 2 semnificații opuse: "tânărul l-a lovit pe om", sau "omul l-a lovit pe tânar". O altă particularitate deconcertantă și demobilizantă pedagogic este și faptul că adesea un singur cuvânt poate constitui prin el însuși o propoziție, fiind astfel și substantiv și verb în același timp. Modul dual, altă curiozitate barocă a limbii arabe clasice, și el mărturisește aceeași redundanță exagerată: avem singular, plural și … dual. Iată totuși un exemplu unde araba ține la precizie, unde toate celelalte limbi au ales concizia. Rezumând, constatăm că dificultățile gramaticale fac ca araba să fie afectată și azi de vechi probleme, și asta în primul rând datorită faptului că la un moment dat în istoria ei, a avut neșansa de a fi declarată prea-ușuratic "limba sacră", și astfel împietrită și anchilozată pentru totdeauna într-o formă care n-a răspuns niciodată (n-a existat un moment istoric în care masa mare a populației s-o stăpânească) și nu răspunde nici azi scopului pentru care limbile există. Astfel, în mod tragic, "limba sacră" a zeului religiei islamice e cunoscută de doar 215 milioane de oameni dintr-un miliard și mai bine de credicioși! Adică aproximativ 15 la sută dintre ei, și asta că ne referim la acea formă simplificată a ei, căci altfel acest procent pică la sub 1 procent din acest milliard și ceva. În privința sacralității limbii, Coranul însuși în surata "poeților" și în aceea a "explicațiilor detaliate" (fussiliat) este totuși foarte clar, afirmând că motivul pentru care mesajul divin este formulat în arabă este pentru ca acesta să fie înțeles de către Mahomed și arabii lui. Ideea de limbă sacră, "a zeilor", sau "dată de zei", ea este veche, nu reprezintă o inovație a arabilor sau a zeului lor: istoria ne raportează că înaintea lor egiptenii au considerat și ei că au o limbă sacră (limba egipteană era cunoscută sub numele de "cuvintele divine" (medouneter)), așa cum și sumerienii credau că zeii lor le-au dăruit limba pentru a putea să se înțeleagă între ei. Din aceasta cauză a mumificării ei, putem constata azi că toate regulile fundamentale ale limbilor moderne au evoluat în ultimii o mie cinci sute de ani, mai puțin, nu e greu de ghicit, araba. Fapt care explică printre altele de ce și azi, la mai bine de 30 de ani de la începutul procesului de "arabizare" a învățământului, țările Magrebului au încă în majoritate un învățământ superior tehnic în care limbile de predare sunt franceza sau engleza, probă elocventă a faptului că araba deține un vocabular tehnic și științific limitat, fapt ce-o face incapabilă să descrie faptul științific contemporan, și asta în ciuda bogăției sale lexicale de excepție. Asta explică de ce rămâne încă un deziderat aducerea mentalitățlor în Lumea arabă în secolul XX, căci cât timp stăpânirea de către arabi într-un timp suficient scurt, la paritate cu însușirea altor limbi, a propriei lor limbi, adică a vehiculului esențial al propriei lor educații, prezintă un handicap de o astfel de dimensiune, lucrurile avansează lent. Dacă tinerii de azi și de ieri se lovesc de imense dificultăți în învățarea regulilor gramaticale ale arabei clasice, ei nu trebuie blamați cât timp un mare învățat arab, anume Mahomed Abduh, considerat un maestru al stăpânirii limbii clasice, spunea despre perioada în care a învățat limba: "Incompetența mă împingea să renunț la căutarea cunoașterii, căci deznădejdia mă cuprindea." Deși posedând un rezervor potențial cifrat la peste 300 de milioane de oameni, araba, această potențial a patra limbă ca număr de vorbitori în lume, este din punct de vedere al imprimării de titluri de cărți, a … 24 limbă de publicare! La nivel de utilizare în rețea ea deține locul 16. În ultimii 6 ani, o serie de rapoarte P.N.U.D. (ale căror kit-uri de presă sunt disponibile în arabă, engleză și franceză pe site-ul agenției O.N.U. menționate) ne arată de altfel că în toată lumea arabă (aprox. 300 de milioane de oameni) se traduc anual tot atâtea cărți cât traduce și Grecia (aprox. 10 milioane de oameni) în aceeași perioada de timp, iar aceeași Lume arabă a tradus în ultima mie de ani tot atâtea cărți cât traduce Spania (o țară europeană de dimensiune medie) într-un an. În plus, din păcate, din aceste puține cărți editate în lumea arabă, așa reduse numeric cum sunt ele, procentul reprezentat de acelea a căror tematică este religioasă, este net superior procentului pe care îl afișează restul lumii la această categorie. Nici o mirare în aceste condiții că decalajul societal care se cască între restul lumii și Lumea arabă este considerabil.
(1) - Lucrarea Limbile lumii, Editura Științifică și Enciclopedică 1981, pagina 25, afirmă, de ex.: arabofonul fiind considerat un fel de bilingv (în măsura în care are un anumit nivel socio-cultural)). În același sens, Șerif Șubași* spune în lucarea lui "Jos Sibaweh", publicată în Egipt în 2004, la pagina 120, primul paragraf:
"Experiența este aceea care m-a convins de existența prăpastiei dintre araba dialectală și cea clasică. Străinii buni cunoscători ai arabei clasice, care au petrecut ani buni studiind limba noastră, rămân uluiți când încep să le vorbesc în dialectul egiptean. Ei îmi destăinuie, nu fără o oarecare jenă, că nu înțeleg nimic!"
Șerif Șubași este renumit scriitor și jurnalist egiptean, vice-ministru al culturii în perioada 2002-2006, șeful biroului parizian al grupului de presă Al-Ahram, funcționar UNESCO în perioada 1980-2001, fost prezentator al jurnalului televizat egiptean în limba franceză.
(2) - Șerif Șubași, Sabia și virgula: Pagina 66:
Sunt surprins adesea de numărul incredibil de mare de greșeli comise de către cei mai mari intelectuali arabi în propria lor limbă. Aceștia sunt totuși figuri ilustre ale vieții literare din Egipt și Lumea arabă. Ascultându-i, mă întreb cum se poate ca niște spirite atât de mari pot ignora în așa măsură propria limbă. Există oare în Franța, Anglia, Spania sau Brazilia, sau în alte părți, vreun singur om de cultură care să-și ignore în așa măsură limba maternă?
Pagina 65: Cele mai multe discursuri ale șefior de stat arabi sunt pline de greșeli flagrante, mai ales în materie de vocalizare. Pentru o ureche expertă, aceste greșeli fonetice sunt un supliciu. Cât despre circularele si notele oficiale ale oraganismelor guvernamentale, ele sunt pur și simplu pline de erori!
Pagina 56: Nimeni printre cei din tinerele generații, chiar și dintre acei care au ieșit de curând din cele mai bune universități, nu este capabil să redacteze un text în araba clasică fără a comite greșeli grosolane, fie el și unul din absolvenții în drept sau litere, care sunt chemați prin chiar profilul lor să folosească limba în viața lor profesională.
Pagina 15 jos, 16 sus: Cunoscând calitatea învățământului limbii în Franța si în alte tări occidentale, pot afirma că nivelul lingvistic ai absolvenților de universitate (profil care să nu fie literatura arabă) în Egipt, este egal cu nivelul de competență lingvistică al unui elev francez care a absolvit liceul (colegiul).

(3) Știm asta din scrierile lui Mahmud Mohamed Șaker, care redă contextul versurilor următoare ale lui Al-Mutanabi: <<Acest cuvânt ce mi-era teamă să-l declin corect, de teamă să nu fiu descoperit, eu cel care nu comite niciodată erori.>> Vedem astfel că și-n epoca celui mai mare poet arab (sec. al 10-lea), cei mai mulți dintre cei cultivați comiteau erori de vorbire.
(4) Sabia și virgula, Șerif Șubași, pagina 109: Proporția celor care înțeleg poezia arabă, adevărată coloană vertebrală a patrimoniului nostru cultural, este, vai!, derizorie. În alte țări arabe, mai puțin populate decât Egiptul și care afișează rate mai ridicate de instrucție, poate această proportție e un pic mai ridicată. Dar mă îndoiesc că și aici, ea depășește în cele mai bune cazuri 2 sau 3 procente din totalul populației. Asta însemnând că media pe Lumea arabă e pe undeva în jur de 0,5 procente. Poezia nu este singura în cauză. Dați spre citire un clasic al literaturii arabe, de exemplu Al-Afgani, Cartea cânturilor de Al-Isfahani (secolul X, cronică artistică) unor cititori cultivați dar nespecializați, și veți constata că doar o infimă proporție dintre ei o va înțelege și gusta. De câte ori propun acest gen de încercări celor din jur, sunt stupefiat de fiecare dată de reacțiile furioase pe care le provoacă. Cei mai mulți dintre interlocutorii mei evită să răspundă și preferă sa nege un fapt care totuși este evident, anume că majoritatea arabilor sunt incapabili să guste poezia și literatura clasică fără explicații detaliate. Asta este un grav defect al mentalității arabe, anume refuzul de a înfrunta realitatea, dublat de o tendință deliberată de a se legăna cu iluzii, atitudini pe care le-am analizat în eseul meu "Răul arab".}}

 Araba „colocvială” sau „dialectală”

Araba „colocvială” sau „dialectală” limba slaba or mai bine spus limbaj dupa regiuniile arabe , si din nou au aparut pe posturi si ziare si aceste ziare si posturi sunt considerate slabe din cauza folosirii acest limabj slab .