Alfabetul arab este derivat dintr-o formă cursivă a alfabetului nabatean, derivat la rândul său din cel aramaic (din care, prin intermediar fenician, s-au dezvoltat, printre altele, și alfabetele grec, latin, chirilic). Acest alfabet, folosit în secolele al IV-lea - al V-lea d.Hr. de către triburile arabe de la Hirah și ’Anbar, a pătruns în Hiğaz, inclusiv la tribul Qurayš – tribul profetului Muhammad – unde a fost introdus de către Harb bin ’Umayyah.
Alfabetul arab s-a dezvoltat, cu precădere, începând cu secolul al VII-lea, odată cu fixarea în scris a textului sacru al religiei islamice, Coranul.
Într-o primă fază, textul Coranului a fost notat într-un ductus consonantic, defectiv, în care același semn grafic reprezenta mai multe consoane, iar vocalele scurte nu erau marcate. De exemplu, sunetelor b, t, t, n, y le corespundea grafic un singur semn, ceea ce îngreuna lectura și chiar înțelegerea textului. De aceea, ’Abu-l-’Aswad ad-Du‘ali (m. 688) a introdus un sistem constituit din puncte colorate, prin care se indicau vocalele scurte. Către anul 700, califul ’umayyad ‘Abdu-l-Malik, sub influența guvernatorului al-Hallağ bin Yūsuf poruncește să fie făcută diferențierea consoanelor în scris. Al-Halil bin ’Ahmad al-Farahidi (m. 786) a înlocuit sistemul de notare a vocalelor scurte folosit de ’Abu-l-’Aswad ad-Du‘ali printr-un alt sistem ce cuprinde șase semne:

• trei pentru vocalele scurte:

fatha (a)
damma (u)
kasra (i)

• unul pentru a indica absența vocalei după o consoană (sukūn);

• unul pentru indicarea unei consoane duble (šadda');

• unul pentru indicarea prelungirii vocalei "a" (madda).